Karma iti mai da si-o palma cand nu esti cuMinte

karmaNu-s un fanatic religios ori vreun din ala care sa creada pe deplin in tainele religiilor moderne care poate mai pun inca mare pret pe spirit si virtuti. La fel, nici budismul nu pare sa fie cea mai dreapta cale dupa care m-as ghida vreodata, insa cu toate acestea in ultima perioada asa-zisa karma – înțeles ca un concept filosofic-religios, prin care fiecare acțiune – fizică sau spirituală – are în mod inevitabil o urmare.(wikipedia) pare sa fie raspunsul multor situatii cu intorsaturi dramatice pentru unii care poate s-au crezut mai presus de multe dintre principiile morale acceptate. Continue reading Karma iti mai da si-o palma cand nu esti cuMinte

Sub soarele cu dinti al lunii februarie, rasar ganduri de primavara

sunset springRaceala aerului ce adie usor, acum in acest moment de februarie, ma face sa simt subtil un sfarsit al unei intregi perioade, inghetate de tot felul de momente pe care le-am trait pe nerasuflate atunci cand mi-au fost date. Si am stiut sa zambesc mai de fiecare data, chiar daca gandurile mele fugeau departe de nametii unei ierni ce aveau sa-mi inghete relatii si chipuri ale unor oameni, de care voi spune pana-ntr-o zi ca-mi e dor. Probabil atunci sau poate chiar maine, soarele imi va lumina noi ganduri pe care n-am apucat sa le vad, ducandu-ma spre o primavara in care acele roze ofilite candva, vor invia, inflorind viitorul reflectat in umbrele multor amintiri cu greu de uitat.

Si nu cred ca mi-ar fi usor sa trec cu pasi repezi peste acele file de calendar care acum zac rupte undeva in coltul acelui sinistru loc al camerei, spre care in ultima vreme am tot privit cu regret. Probabil indemnat de ce-mi dicteaza ratiunea am ales incetisor sa zbor cu gandul spre persoane ce inca nu mi-a fost dat sa le cunosc, fiind practic intr-o cautare a zambetelor ce pana acum, nu le-am putut avea decat in gand, intr-o dorinta ce pare sa rasara usor, in caldele momente ale unui nou inceput de anotimp, altul decat cel pe care l-ai putut fi tu pentru mine.

In lung metrajul ce se anunta a fi altul, ma regasesc a fi acelasi personaj, caracter pe care l-ai mai vazut candva in alte circumstante, si care poate a fost parte din scenariul pe care poate l-ai uitat deja, ori poate nu. Pe aceeasi strada aglomerata, undeva sub soarele cu dinti al lunii februarie aleg sa trec nepasator, uitand acei pasi in sincron, plantand probabil ganduri al unui nou inceput, al unui nou anotimp,  sub un scenariu de primavara, pe care sper sa-l pot tine ascuns in minte mai mereu.

Sursa FOTO

Teama de orice “inceput” si “sfarsit”

Ne-a fost dat sa facem parte din societate si sa ne integram in aceasta. Tindem spre evolutie iar prin pasii ce ii facem zi de zi, ajungem in fata unor inceputuri si mai tarziu dupa scurte sau lungi perioade de suspans, tensiune si fericire, terminam prin a gusta parte a unui final, care nu inseamna altceva decat acel moment  de separare de prezent, cand practic ne cautam si altceva de facut, cu altcineva in cu totul alte directii, pastrand totusi amintirile prezentului consumat.

Imi este frica de orice inceput si caut sa iau in calcul fiecare consecinta pe care o actiune naiva o poate avea. Tot timpul cand nu mi-a fost frica, mi-a fost dat sa n-am parte de final pentru ca nimic nu mi s-a materializat sau daca printr-o minune am reusit sa fac mai mult de acel putin empiric, finalul a venit repede si fara vreun semn ca ar fi dispus sa ma mai astepte. De aceea m-am tot gandit si inca ma mai gandesc, de fiecare data cand vreau sa fac ceva si chiar daca a gresi e omeneste incerc sa o fac cat mai putin in speranta ca poate candva imi va fi mai bine decat imi e acum.

Inving teama multor inceputuri si cred ca-mi pot face un viitor mult mai bun. Incurajez pe cei ce adesea se plafoneaza inca din faza primelor provocari, spunandu-le ca va fi bine, chiar daca uneori nici eu nu ma cred. Dar chiar si asa odata cu avansarea si depasirea inceputului, apare inevitabil teama ca oricand totul se poate termina, invocand cel mai adesea fel si fel de motive care mai de care, ce au ca efect principal anularea bucuriilor generate de prezent. Pesimismul e la el acasa de cele mai multe ori iar teama de sfarsit pare sa domine si din pacate adesea lucrurile se si termina tocmai din cauza stresului propriu cu care ne etalam.

Nu stiu daca ar trebui sa-mi fie frica de inceputuri sau de finaluri. Ambele au probabil importanta lor si se deosebesc prin foarte multe emotii pe care le traim in fiecare stadiu. Cred ca teama de un inceput, mie-mi da mai multe dureri de cap gandindu-ma ca un debut prea rapid m-ar afecta mai tare si mi-ar provoca un sfarsit mai dur.

Tie de ce iti este frica? De inceputuri sau de finaluri? 

Sursa FOTO