Pentru ca uneori e punct si nu virgula

The End Of The BeginningNu-s deloc putine, acele momente in care ne e dat sa nu intelegem lucrurile asa cum ar trebui si asta nu din cauza ca uneori rationamentul ne e tradat de cu totul si cu totul alte asteptari ci mai degraba de entuziasmul care uneori ne-a cuprins cu al sau fior rece, orbindu-ne propriile principii ce le-am fi urmat poate cu strictete. Si mai de fiecare data cand nu inteleg cum stau lucrurile, aleg chiar poate daca nu tot timpul e corect, sa-ntreb mai mult sau mai putin direct, ce mai exact e de facut si cum anume, pentru ca uneori nu reusesc chiar daca mi-as dori, sa diferentiez momentele in care se pune punct si nu o simpla virgula amagitoare care mai devreme sau mai tarziu va trada oricum prin a sa sinceritate subreda.

Si clar nu ma refer la gramatica aceea a semnelor in care fiecare, are un rol mai mult sau mai putin important, si care imbinate dau un intreg care adesea iti dau senzatia unei sume de care nu poti fi altfel decat mandru ca te cuprinde.

Poate ca mi-a fost dat sa aleg sa ma feresc de acele momente care ar fi putut poate sa imi aduca concluzii mult prea rapide si poate ca prea directe pentru a le digera asa cum eu mi-as fi dorit. Uneori o simpla actiune nu a putut a fi suficienta si asta mai ales din cauza trecutului care parca a conservat fiecare particica din acele momente la care mintea mea e pur si simplu alergica acum, lucru care ajunge sa-mi displaca poate doar pe moment. N-au fost putine acele momente in care as fi vrut sa schimb semnul, gandindu-ma daca „punctul” ori „virgula” sunt practic momentele de care eu am nevoie, gandindu-ma ca un final n-ar fi ceea ce imi doresc iar doar o alta continuare nu m-ar mai ajuta sa cred in perfectul pe care eu il constuisem sincer pentru zambetele ce-mi colorau trecutul.

Noi idei imi zboara acum prin aceeasi imaginatie si asta doar pentru ca acum probabil e punct si nu virgula cum poate ar fi trebuit sau poate doar mi-as fi dorit dar chiar nu mai conteaza pentru ca soarele oricum va rasari din nou, in curand iar lucrurile o vor lua de la capat…

Sursa FOTO

Sub soarele cu dinti al lunii februarie, rasar ganduri de primavara

sunset springRaceala aerului ce adie usor, acum in acest moment de februarie, ma face sa simt subtil un sfarsit al unei intregi perioade, inghetate de tot felul de momente pe care le-am trait pe nerasuflate atunci cand mi-au fost date. Si am stiut sa zambesc mai de fiecare data, chiar daca gandurile mele fugeau departe de nametii unei ierni ce aveau sa-mi inghete relatii si chipuri ale unor oameni, de care voi spune pana-ntr-o zi ca-mi e dor. Probabil atunci sau poate chiar maine, soarele imi va lumina noi ganduri pe care n-am apucat sa le vad, ducandu-ma spre o primavara in care acele roze ofilite candva, vor invia, inflorind viitorul reflectat in umbrele multor amintiri cu greu de uitat.

Si nu cred ca mi-ar fi usor sa trec cu pasi repezi peste acele file de calendar care acum zac rupte undeva in coltul acelui sinistru loc al camerei, spre care in ultima vreme am tot privit cu regret. Probabil indemnat de ce-mi dicteaza ratiunea am ales incetisor sa zbor cu gandul spre persoane ce inca nu mi-a fost dat sa le cunosc, fiind practic intr-o cautare a zambetelor ce pana acum, nu le-am putut avea decat in gand, intr-o dorinta ce pare sa rasara usor, in caldele momente ale unui nou inceput de anotimp, altul decat cel pe care l-ai putut fi tu pentru mine.

In lung metrajul ce se anunta a fi altul, ma regasesc a fi acelasi personaj, caracter pe care l-ai mai vazut candva in alte circumstante, si care poate a fost parte din scenariul pe care poate l-ai uitat deja, ori poate nu. Pe aceeasi strada aglomerata, undeva sub soarele cu dinti al lunii februarie aleg sa trec nepasator, uitand acei pasi in sincron, plantand probabil ganduri al unui nou inceput, al unui nou anotimp,  sub un scenariu de primavara, pe care sper sa-l pot tine ascuns in minte mai mereu.

Sursa FOTO

E luni, zambim mai putin?

monday-on-the-calendarMereu mi-a fost dat sa vad lunea oameni care aleg sa zambeasca mai putin, sa fie deprimati si abatuti pentru ca se reintorc la activitatile profesionale ori din simplul motiv ca e iar inceput de saptamana, moment ce marcheaza spre neplacerea unora inceputul unui lung sir de zile lucratoare. In viata mea atitudinea pentru aceasta zi, cea de azi (luni) a oscilat o lunga perioada de timp, deoarece chiar si voit sa ma bucur n-am reusit din cauza trezirilor bruste si matinale pe care o lunga perioada de timp le-am indurat fie din cauza vremii, a drumurilor pe care uneori le-am avut de parcurs ori din cauza stresului care m-a tot chinuit cu diverse provocari in unele momente, prezente in marea lor parte in perioada liceului.

Acum imi e o zi total obisnuita pe care nu o mai pot cataloga ori eticheta cu tot felul de atribute defaimatoare si nici n-as sterge-o chiar daca mi-ar fi sa pot face acest lucru. Nu eu, nu acum… Dar tu? In ultima perioada am tot vazut oameni care in aceasta zi, de inceput al saptamanii uita sa zambeasca si sa fie inainte de toate, ei insisi in starea lor naturala. Poate ca nostalgici dupa aventurile de weekend, ori pentru ca la servici nu a fost niciodata mai bine ca acasa uitam adesea sa zambim. Dar e ok, ar spune multi pentru ca marti e o noua zi, una in care ne place sa credem ca suntem mai pregatiti si mai siguri pe noi, zi in care de voie, de nevoie, zambim oricum mai mult decat lunea. Continue reading E luni, zambim mai putin?

Teama de orice “inceput” si “sfarsit”

Ne-a fost dat sa facem parte din societate si sa ne integram in aceasta. Tindem spre evolutie iar prin pasii ce ii facem zi de zi, ajungem in fata unor inceputuri si mai tarziu dupa scurte sau lungi perioade de suspans, tensiune si fericire, terminam prin a gusta parte a unui final, care nu inseamna altceva decat acel moment  de separare de prezent, cand practic ne cautam si altceva de facut, cu altcineva in cu totul alte directii, pastrand totusi amintirile prezentului consumat.

Imi este frica de orice inceput si caut sa iau in calcul fiecare consecinta pe care o actiune naiva o poate avea. Tot timpul cand nu mi-a fost frica, mi-a fost dat sa n-am parte de final pentru ca nimic nu mi s-a materializat sau daca printr-o minune am reusit sa fac mai mult de acel putin empiric, finalul a venit repede si fara vreun semn ca ar fi dispus sa ma mai astepte. De aceea m-am tot gandit si inca ma mai gandesc, de fiecare data cand vreau sa fac ceva si chiar daca a gresi e omeneste incerc sa o fac cat mai putin in speranta ca poate candva imi va fi mai bine decat imi e acum.

Inving teama multor inceputuri si cred ca-mi pot face un viitor mult mai bun. Incurajez pe cei ce adesea se plafoneaza inca din faza primelor provocari, spunandu-le ca va fi bine, chiar daca uneori nici eu nu ma cred. Dar chiar si asa odata cu avansarea si depasirea inceputului, apare inevitabil teama ca oricand totul se poate termina, invocand cel mai adesea fel si fel de motive care mai de care, ce au ca efect principal anularea bucuriilor generate de prezent. Pesimismul e la el acasa de cele mai multe ori iar teama de sfarsit pare sa domine si din pacate adesea lucrurile se si termina tocmai din cauza stresului propriu cu care ne etalam.

Nu stiu daca ar trebui sa-mi fie frica de inceputuri sau de finaluri. Ambele au probabil importanta lor si se deosebesc prin foarte multe emotii pe care le traim in fiecare stadiu. Cred ca teama de un inceput, mie-mi da mai multe dureri de cap gandindu-ma ca un debut prea rapid m-ar afecta mai tare si mi-ar provoca un sfarsit mai dur.

Tie de ce iti este frica? De inceputuri sau de finaluri? 

Sursa FOTO

1 iunie

E inceput de vara… E una din acele zile care ma fac sa ma gandesc la copilarie, la ceea ce am fost pana odinioara. Ma duce cu gandul la prichindeii care zambesc parca mai mult astazi, care simt si se bucura de seminificatia si importanta acestei zile. Mie, mi-au placut tot timpul peisajele in care, cel mic transmitea si celor din jur, parte din fericirea sa, tranformand totul intr-un moment colorat, ca acelea din cartile pe care candva si eu le mazgaleam cu creioane colorate.

Aruncand un ochi societatii vad oameni grabiti, indiferenti, oameni pentru care 1 iunie reprezinta doar o alta zi din viata lor. Insa zambesc cand vad cate un parinte cu un copil de mana prins de febra acestei zile. Eu, nu-mi amintesc foarte multe trairi emotionante legate de aceasta zi, insa pe cele care imi mai zboara prin minte le-as retrai, fara sa ma gandesc de doua ori. Sunt episoade din acelea in care bucuria pe care o resimteam nu se putea compara cu nimic altceva. In prezent nu stiu daca ar trebui sa mai simt ceva aparte sau nu. Desi undeva in inima mea inca ma mai simt copil, parca nu-mi mai pot cere entuziasmul pe care candva il aveam.

Vara e anotimpul care ma bine dispune tot timpul. Imi place caldura, soarele si buna dispozitie generata de relaxare si timp liber. Sper ca si vara aceasta sa fie una asa cum imi place. La multi ani tuturor copiilor si nu numai, cu ocazia acestei zile!