Teama de orice “inceput” si “sfarsit”

Ne-a fost dat sa facem parte din societate si sa ne integram in aceasta. Tindem spre evolutie iar prin pasii ce ii facem zi de zi, ajungem in fata unor inceputuri si mai tarziu dupa scurte sau lungi perioade de suspans, tensiune si fericire, terminam prin a gusta parte a unui final, care nu inseamna altceva decat acel moment  de separare de prezent, cand practic ne cautam si altceva de facut, cu altcineva in cu totul alte directii, pastrand totusi amintirile prezentului consumat.

Imi este frica de orice inceput si caut sa iau in calcul fiecare consecinta pe care o actiune naiva o poate avea. Tot timpul cand nu mi-a fost frica, mi-a fost dat sa n-am parte de final pentru ca nimic nu mi s-a materializat sau daca printr-o minune am reusit sa fac mai mult de acel putin empiric, finalul a venit repede si fara vreun semn ca ar fi dispus sa ma mai astepte. De aceea m-am tot gandit si inca ma mai gandesc, de fiecare data cand vreau sa fac ceva si chiar daca a gresi e omeneste incerc sa o fac cat mai putin in speranta ca poate candva imi va fi mai bine decat imi e acum.

Inving teama multor inceputuri si cred ca-mi pot face un viitor mult mai bun. Incurajez pe cei ce adesea se plafoneaza inca din faza primelor provocari, spunandu-le ca va fi bine, chiar daca uneori nici eu nu ma cred. Dar chiar si asa odata cu avansarea si depasirea inceputului, apare inevitabil teama ca oricand totul se poate termina, invocand cel mai adesea fel si fel de motive care mai de care, ce au ca efect principal anularea bucuriilor generate de prezent. Pesimismul e la el acasa de cele mai multe ori iar teama de sfarsit pare sa domine si din pacate adesea lucrurile se si termina tocmai din cauza stresului propriu cu care ne etalam.

Nu stiu daca ar trebui sa-mi fie frica de inceputuri sau de finaluri. Ambele au probabil importanta lor si se deosebesc prin foarte multe emotii pe care le traim in fiecare stadiu. Cred ca teama de un inceput, mie-mi da mai multe dureri de cap gandindu-ma ca un debut prea rapid m-ar afecta mai tare si mi-ar provoca un sfarsit mai dur.

Tie de ce iti este frica? De inceputuri sau de finaluri? 

Sursa FOTO

Ti-am trimis o scrisoare…

Un plic, o foaie si un pix. Doar de atat am avut nevoie pentru a imi lasa imaginatia sa umple albul colii de hartie, ce pana acum cateva minute parea sa nu exprime nimic. Fara sa stiu ce vreau sa iti scriu, am inceput sa mazgalesc, scriind rand dupa rand, linie dupa linie, virgula dupa virgula. N-aveam ceva anume sa-ti transmit dar cu toate astea am reusit sa transform o simpla coala de hartie intr-o scrisoare ce abia asteapta sa fie deschisa, sa fie citita si analizata. 

Nu imi aduc aminte cand am scris ultima data o scrisoare. Undeva in amintirile copilariei mele zace uitata o secventa in care cu un stilou vechi, cu o penita ce zgaria mai mult, foaia de caiet, ma chinuiam sa scriu o scrisoare bunicii, aratandu-mi sarguinta si in acelasi timp emotiile din literele ce atunci ieseau greu, tremurande dar gingase, caci mesajul era unul simplu si naiv. Cred ca a fost prima si ultima data cand am scris o scrisoare si spun asta cu regret pentru ca datorita tehnologiei care a aparut cu destul de multa graba in viata mea, am renuntat la metode clasice si vechi de trimitere a gandurilor. Pentru multi poate pare demodat sau ne-eficient. Recunosc si eu scriu multe sms-uri, e-mail’uri si comunic  pe chat-uri instant sau la telefon. Consecintele sunt vizibile in ceea ce noi, acum, in prezent numim secolul vitezei. Comoditatea si in acelasi timp oboseala strica practic trairile, emotiile si partea umana din noi…

Am fost intrebat. Am fost provocat si indemnat sa-mi amintesc cum e sa scrii de mana. Fara taste, fara ecrane tactile; Doar cu un pix si o foaie. Senzatia avuta  a fost fantastica si cred ca as mai vrea s-o retraiesc de nenumarate ori. Credeam in imposibil dar am ajuns sa inteleg ca totul e posibil doar daca vrei cu adevarat. Timpul in care am scris-o a trecut fara sa-l simt. Nu a durat mult iar gandurile mele s-au transferat incet, prin intermediul pixului pe asternutul alb. Daca m-ai fi intrebat cu siguranta n-as fi descris asa, o seara de duminica…

Un vers al unei melodii dragi mie spunea la radio pe un fundal lent ca “cele mai simple lucruri sunt minuni”. In ultima perioada i-am dat dreptate tot mai des si cu un zambet larg pe fata am confirmat prin fiecare experienta traita, acest lucru. Nu-mi programez sa retraiesc un astfel de moment. Nu-mi programez sa vreau sa simt aceleasi lucruri pentru ca n-ar mai avea farmec. Tot ce stiu este ca atunci cand va fi sa se intample, lucrurile vor veni de la sine…

O noua saptamana tocmai a inceput. E luni iar eu raman cu amintirea clipelor de duminica seara in care iti scriam acea scrisoare. Sper ca o vei primi in curand! Iti multumesc!

Sursa FOTO