O poveste despre dildo

Ei, da, urat imi este cainele care se gudura la picioarele tale, ia bucata de paine pe care i-o intinzi, se duce mai departe sa o manance, apoi se intoarce si maraie la tine, fix pana scoti o halca de carne si i-o dai!

Esti prieten cu el, cat ii dai, pe urma trebuie sa fugi. Prietenia se intretine cu daruri, iar cand nu mai ai ce sa ii oferi, te alearga si te musca de parca nu ar fi mancat din mainile tale niciodata.

Asa incepe povestea mea despre dildo cu imaginea cainilor nerecunoscatori care sunt dupa modelul oamenilor nerecunoscatori. Imi plac mai mult cainii care refuza din start sa primeasca “mita” ca sa nu latre.

Ei sunt mai cinstiti, desi se vorbeste despre ei ca sunt rai si ca nu sunt de lume, fiindca trebuie sa accepti orice ti se ofera!

Iubesc animalele recunoscatoare. Am un pisoi dragut care face tumbe, dupa ce ii dau sa manance, care ma asteapta cu drag sa vin acasa si plange cand simte ca plec pentru mai multa vreme.

Finetea comportamentala se manifesta si acolo unde lipseste ratiunea. Imi place sa povestesc despre un motan pe care l-am iubit mult de tot si care se ducea pe deal dupa soareci sa isi hraneasca nepotii si dormea cu ei in brate. Imi amintesc si o pisica iubitoare care mai intai spala blana murdara a cainelui, apoi dormea peste el sa il incalzeasca, desi o scuturam de zapada, cand o luam in casa.

Am vazut si cocos care cheama gainile, cand mancarea nu este suficienta si ii lasa pe toti sa manance, iar el se hranea cu ce ramanea.

De la onestitatea pe care o pretindem animalelor, sa trecem la cea a oamenilor. Un proverb vechi spune ca:”Oaia se teme toata viata ca va fi mancata de lup si sfarseste a fi omorata de catre cioban.”

Uite, in oamenii care le cresc si le dezmiarda, animalele au mare incredere!  Stau sa fie mangaiate de mainile lor calde, hranite de ele, le inapoiaza iubirea si totusi vine ceasul cand omul le ucide sa-si astampere pofta de carne.

Uneori oameni care au facut echipa o viata se injunghie pe la spate unul pe celalalt intr-o clipa de neatentie.

Oameni frumosi, sa fim onesti cu toti semenii, dar sa nu ii dezamagim pe cei care si-au investit toata increderea de care sunt capabili in noi! Sa nu facem promisiuni lipsite de acoperire, sa nu zambim in fata si sa injunghiem pe la spate!

Nimeni nu ne obliga sa fim duplicitari si sa ranim de moarte. Avem voie sa mintim numai din iubire cu scopul de a-i proteja pe cei dragi!

Am cunoscut multi oameni de onoare, de care imi amintesc cu multa placere, dar si oameni care s-au purtat execrabil si de care prefer sa nu imi mai amintesc. Uitarea sterge ca si o guma urmele greselilor, dar semnele raman acolo pe hartie.

La asta ar trebui sa ne gandim cu totii! Suntem oameni si eroarea face parte din felul nostru de a fi, dar nu trebuie sa staruim in greseala!

Sa nu lasam urmele petelor noastre comportamentale pe filele vietilor celor cu care ne intersectam existenta!

Vietile noastre curg lin una langa cealalta, iar cand nu mai au loc, isi ies din matca si ating dureros celalalt curs de apa. Pamantul nu ne apartine, dar ne comportam de parca am fi suverani aici si nu l-am parasi nicicand…

Sa traim cu sfaiala de a nu lasa vreo amintire rea, care sa compromita toata iubirea care s-a investit in noi!

Doua stindarde trebuie sa fie tinute sus de fiecare om: omenia si demnitatea, mai ales ca valorile nu se exclud una pe cealalta.

Ce omenie are cel care abia asteapta sa iasa din camera omul caruia acum doua minute i-a zambit, sa-l poata innegri cu judecatile sale negative de valoare? In fata numai zambet, in spate junghier de ura.

Oare frunzele care cad se poarta la fel una cu cealalta? Sau pasarile care pleaca, sa scape de inghetul iernii se imping si ele in cursa vietii?

Concuram pentru o pozitie sociala buna, pentru accesul la resurse, pentru a ne prelungi viata.

Poate ca si selectia naturala are rolul ei, dar sa concuram cu sportivitate, fara sa ne eliminam nedrept unii pe altii.

Eu inca cred in oameni si in solidaritatea lor si sunt fericita ca am fost aleasa sa traiesc in aceste timpuri in care libertatile oamenilor sunt aparate si respectate.

Si vine toamna si cad frunzele care s-au imbolnavit de venirea ei. Sunt palide sau ard de febra, copacilor le curge sange din ureche, iar vantul nu-l poate opri cu pletele sale.

Departe, ecoul glasurilor de cocor, al culegatorilor veseli din vii si din livezi se contrazic reciproc: unii sunt fericiti ca este toamna, altii isi plang instrainarea…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *